A fost odată ca niciodată o capră care avea trei iezi. Iedul cel mic era ascultător şi vrednic şi nu ieşea din vorba mamei. Cel mijlociu şi cel mare erau din cale-afară de neastâmpăraţi şi mai tot timpul făceau câte o boacănă.

         Într-o zi, capra îşi chemă puii de la joacă şi le zise:

   - Dragii mamei iezişori, eu mă duc în pădure ca să mai aduc ceva de-ale gurii. Voi să încuiaţi uşa după ce plec şi să nu deschideţi până ce nu veţi auzi glasul meu. Când mă voi întoarce ca să mă recunoaşteţi, am să vă spun aşa:

Trei iezi cucuieti,

Uşa mamei descuieţi,

Că mama v-aduce vouă:

Frunze-n buze,

Lapte-n ţâţe,

Drob de sare

In spinare,

Mălăieşi

Smoc de flori

Pe subsuori

 - M-aţi înteles?

   - Da mămucă, ziseră iezii în cor.

   - Atunci veniţi să vă sărute mama! Dumnezu să vă apere de cele rele şi rămâneţi cu bine!

         Capra plecă înspre pădure, iar iezii au ferecat uşa şi au început să se joace.

         In acest timp, un duşman de lup trăgea cu urechea la discuţia lor şi zicea în gândul sau: “ Ia, acum e timpul… De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă uşa…”

         Se furişează în faţa uşii şi începe a cânta:

Trei iezi cucuieţi,

Uşa mamei descuieţi,

Că mama v-aduce vouă:

Frunze-n buze,

Lapte-n ţâţe,

Drob de sare

In spinare,

Mălăieşi

In calcaiesi,

Smoc de flori

Pe subsuori.

         Iedul cel mare sări bucuros să deschidă uşa crezând că e mămuca, însă cel mic strigă:

-      Nu deschideţi! Sigur nu e mama, ea are glasul melodios şi suav, nu gros şi răguşit!

Auzind acestea, lupul se duse la fierar să îşi dreagă glasul. Se întoarse şi începu să cânte:

Trei iezi cucuieti,

Uşa  mamei  descuieţi…

-      Acum chiar e mămuca! Zise iedul cel mare. Cine altcineva poate fi? Mă duc sa-i deschid că o fi obosită şi încarcată cu de-ale gurii.

-      Frătioare! Simt ca nu e mămuca. Te rog nu deschide uşa! Insă iedul cel mare nu-l asculta şi se duse să deschidă. Iedul mijlociu se piti repede sub covată, iar cel mic se ascunse în hornul casei amuţit de spaimă.

Nu apucă bine iedul cel mare să deschidă uşa, că lupul îl prinse de gât şi îl înghiţi lacom. Se mai uită prin ungherele casei, căci ştia el bine că trebuie să fie trei iezişori.

-      odihnesc puţin bătrâneţile înainte să plec.

Apoi se îndoaie de şale cam cu greu şi se pune pe covată. Şi când s-a pus pe covată, nu stiu cum s-a întamplat că, ori covata a crăpat, ori cumătul a strănutat… Atunci, iedul de sub covată, îi zice:

-         Să-ţi fie de bine, nănaşule!

-      A!... aici erai? Mânca-te-ar lupul de năzdrăvan ce eşti! Şi nici una, nici două, îi făcu de petrecanie ca şi iedului cel mare. Apoi dihania unge pereţii cu sânge şi aşează capetele iezilor în geam, de păreau că se uită afară.

Cum pleca lupul, mezinul ieşi din horn şi blocă uşa, apoi începe a plânge după frăţiorii săi, de ţi se rupea inima.

In acest timp, capra venea grăbită la copilaşii ei şi-i vede din depărtare în geam.

-       Dragii mamei iezişori! Cum mă aşteaptă ei nerăbdători! Dar când s-apropie mai bine, ce să vadă? Un tremur o cuprinse şi inima i se strângea în piept de durere, fără a şti de ce.

Şi cum ajunge la uşa, începe a cânta:

Iedul cel mic se repezi şi deschise usa, se prăbuşi în braţele mamei, şi plângând în hohote îi povesti de-a fir a păr ce necaz mare s-a întâmplat.

După ce îşi reveni din durere, capra puse la cale planul care să-i vină de hac cumătrului lup.

Se apucă şi găti tot felul de bunătaţi, apoi umplu groapa mare de langă casa cu lemne şi jar, o acoperi cu nuiele şi puse peste ele o rogojină şi un scaun făcut din ceară.

Când totul fu pregătit, plecă în pădure să-l caute pe cumătrul lup şi să-l poftească la praznic. Şi cum mergea ea aşa prin codru, la umbra unui stejar bătrân îl vede pe nănaşul lup.

-         Bună ziua, cumătră! Cu ce treburi pe aici?

-      Ia, mi s-a întâmplat o mare nenorocire! Cineva, în lipsa mea, mi-a mâncat iezişorii şi acum, am venit să te chem la pomană, să fie de sufletul lor.

-      Bucuros, cumătră!

   Porniră împreună, capra plângând şi lupul prefăcându-se îndurerat de cele întâmplate. Cumătrul, viclean cum era, încerca să dea vina pe urs pentru necazul care s-a abătut asupra caprei.

  Ajunseră acasa şi capra îl pofti pe lup să stea pe scăunelul de ceară, pregătit anume pentru el. Îi aduce sarmalele şi alte bunătăţi şi lupul lacom se pune pe ospătat.

-         Poftă mare, cumătre!

  Lupul, de lacom ce era, înghiţea sarmalele pe nemestecate.

-Multumesc, cumă-tră, să fie de sufleţelul răposa-ţilor!

Şi cum înfuleca el aşa, deodată cade în groapa cu jar, căci nuielele au ars şi scăunelul s-a topit.

-         Aoleu, cumătră, scoate-mă de aici, că ard de viu!

-         Ei, cumătre, ţi-am venit de hac! Acolo să arzi, că aşa mi-a ars şi mie inima în piept după copilaşii mei.

-         Nu mă lăsa să mor, cumătră! Fie-ţi milă !

-      N-am milă pentru ticăloşii ca tine, aşa o să-i treacă şi copilaşului meu sperietura, că tare mai e îngrozit sărăcuţul!

Capra şi iedul cel mic aruncară cu pietre şi ce le venea la îndemână în lup, ca să fie siguri că dihania a murit.

Vestea s-a dus şi în împrejurimi la celelate surate ale caprei.

Şi s-au adunat cu toate la priveghi şi s-au pus pe mâncate şi pe băute, veselindu-se împreună.